Dezvăluirile Iuliei Mira, mamă socială în cadrul SOS Satele Copiilor, pentru cititorii revistei
Psychologies.
Câţi dintre noi mai dorim să devenim astăzi părinţi?E mult prea complicat, împovărător, lipsit de orice perspectivă. Abia mai avem timp pentru noi, pentru carieră, imagine şi bani, pentru lipsuri, incertitudini şi boli. Cum să împărţim toate astea între noi şi copii??? Şi, totuşi.... orice viaţă începe cu copilăria şi orice copilărie are nevoie de părinţi.
Îmi amintesc cu drag anii copilăriei mele în care fiecare lucru îşi avea rostul lui, iar dragostea părinţilor ţinea loc de orice. Nu ne vorbeau despre ea, dar niciodată nu ne-am îndoit de existenţa ei. Atunci vorbele erau mai puţine şi tăcerea lucra în sufletele noastre în mod miraculos.
17 ani alături de copiii din casele SOSMă întorc liniştită în trecut, revăd propria copilărie, scutur de praf zilele uitate şi încerc să răspund de ce -urilor ce încă mai aşteaptă răspuns. Sunt întrebări la care nu m-am gândit niciodată că va trebui să-mi răspund şi sunt răspunsuri doar de mine înţelese. Trăiesc aici şi acum, dar ceea ce este aici şi acum vine din trecutul meu. Sunt 17 ani de când trăiesc alături de copii o altfel de viaţă. Fiecare zi îşi are o poveste greu de pus în cuvinte pentru că fiecare zi îşi are încărcătura ei emoţională ce nu poate fi cuprinsă în cuvânte.
Vă pot spune ce au însemnat aceşti ani pentru mine şi pentru copii. Un drum lung, anevoios; căutarea continuă a unui echilibru între ceea ce aveam de oferit ca adult şi ceea ce aveau copiii nevoie, o zbatere între propriile limite şi dorinţele lor, între propria copilărie şi copilăria lor. Nimeni până la ei nu mi-a arătat câte chipuri are suferinţa, cum este suferinţa mea în raport cu a celorlalţi, nimeni nu mi-a vorbit despre limitele personale, despre temeri, nesiguranţă, frustrări, aşa cum, fără cuvinte, mi-au vorbit aceşti copii. Le sunt recunoscătoare că m-au acceptat în viaţa lor, că mi-au dat atâtea lecţii de viaţă şi m-au ajutat să învăţ.
Nu poţi fi un părinte perfectÎmi amintesc cât de greu reuşeam să găsesc calea spre sufletul fiecărui copil, să pot ajunge fără să rănesc acolo, în adânc, unde fiecare, după puterea lui, îşi închisese suferinţa şi să încerc să-l ajut. Am greşit de multe ori şi îmi pare rău, dar astăzi ştiu că fără greşeli nu se poate, că fiecare greşeală m-a făcut să caut răspunsuri şi soluţii. Toţi ne dorim perfecţiunea, dar este nerealist şi periculos să ne identificăm cu ea. Am realizat că nu pot fi un părinte perfect şi am învăţat să accept acest lucru, să spun ca adult copilului “Iartă-mă! Acum eu am greşit”.
Am înteles cât de important este exemplul personal, am înţeles că nu am dreptul să cer nimănui ceea ce eu nu ofer. Am învăţat că între cuvânt şi faptă e un drum sinuos şi ai nevoie de tărie, că sufletul copilului ştie ce e dincolo de cuvântul tău şi ce spun despre tine faptele tale.
Învăţăm împreună să fim o familieÎmpreună am devenit o familie şi am învăţat să ne bucurăm, să ne respectăm, să iertăm şi să cerem iertare, să dăruim şi să primim daruri, să ne certam şi să ne împăcăm; am plâns şi am râs împreună, am spus poveşti şi am inventat poveşti şi câte altele nu am făcut împreună. Am învăţat că avem voie să greşim, dar avem datoria să ne îndreptăm greşelile, că putem câştiga chiar şi atunci când am pierdut, că suntem diferiţi, dar importanţi fiecare în parte.
Astăzi, copiii cu care am făcut primii paşi în această altfel de viaţă sunt adulţi cu preocupări şi griji ca oricare dintre noi, cu propriile familii şi cu dorinţa de a-şi creşte proprii copii cu multă dragoste.
De ce am ales meseria de mamă socialăPersonal, puteam să fac în toţi aceşti ani lucruri mai mult sau mai puţin importante; cu siguranţă, nimic nu ar fi dat un sens atât de profund vieţii mele şi sentimentul că am trăit mai multe vieţi într-una singură. De ce am ales acest drum? E întrebarea la care îmi tot răspund de 17 ani şi tot mai găsesc răspunsuri: copilăria mea e unul dintre ele. Căldura sufletească a mamei mele şi vorbele ei: "rămâne după noi tot ce am pus în cei de lângă noi", dorinţa moştenită de la tata de a cunoaşte profund omul şi viaţa, nevoia personală de a mă cunoaşte mai bine în raport cu ceilalţi, de a răspunde unor provocări şi multe alte lucruri.
Am convingerea că întreaga mea personalitate şi experienţa de viaţă este adevarata motivaţie a alegerii mele. Astăzi, mai mult ca oricând, ştiu că orice copilărie are nevoie de părinţi, avem nevoie de copii care să ne dea acea putere miraculoasă a regenerării care te face să te ridici de fiecare dată şi să mergi mai departe.
