De-a lungul celor 20 de ani de activitate, SOS Satele Copiilor România a oferit sprijin copiilor aflaţi în dificultate. Anual, organizaţia desfăşoară campania „Fii mamă socială!” prin intermediul căreia recrutează mame sociale pentru cele trei Sate SOS aflate în Bucureşti, Cisnădie (judeţul Sibiu) şi Hemeiuş (judeţul Bacău).

vineri, 24 aprilie 2009

Mama socială: între sacrificiu şi împlinire

Carmen are 50 de ani şi este din Bucureşti. Este soţie şi mama unei fete de 26 de ani.
Timp de şapte ani, Carmen a îngrijit copiii din casele SOS în calitate de tantă. Astăzi ne vorbeşte despre experienţa ei din cadrul satului SOS din Bucureşti, despre bucuriile şi provocările profesiei de mamă socială şi totodată, ne împărtăşeşte câteva momente trăite alături de copii.

„Casa SOS – o şansă pentru copii
Menirea mea este să am grija de copii. Acesta este principalul motiv pentru care m-am angajat la SOS.
SOS este o şansă pentru copiii orfani şi pentru cei aflaţi în dificultate. O şansă de a fi bine îngrijiţi. O şansă de a avea o casă, de a mânca sănătos şi de a fi bine îmbrăcaţi. O şansă de a fi iubiţi.
Copiii sufereau mult după mamele lor, aveau nevoie de multă afecţiune. Eu îi iubeam mult, îi mângâiam şi le vorbeam cald. Încercam să gândesc ca ei, cu sufleţelul şi suferinţele lor. Aşa era mai uşor. Îi înţelegeam mai bine.
Întâlnirile periodice şi consilierea psihologică ne ajutau foarte mult. Aflam lucruri noi despre educaţia şi înţelegerea copiilor. Ceea ce învăţam aplicam chiar şi în familia mea, atunci când veneam acasă. Aşa am învăţat să mă pun în locul copiilor, să stau de partea cealaltă şi să privesc situaţia prin ochii lor.
Este important să ai experienţă anterioară cu copii, să înţelegi stările prin care trec în evoluţia lor şi să poţi folosi limbajul lor. Mă gândeam deseori prin ce am trecut cu fiica mea când era de vârsta lor şi asta mă ajuta foarte mult. Copiii din casă mă provocau mereu, iar eu trebuia să fiu la curent cu muzica lor şi cu noutăţile care apăreau. Ne înţelegeam foarte bine. De multe ori mă uimea generozitatea lor. Îşi ofereau jucăriile preferate în semn de recunoştiinţă şi dragoste.
Îmi plăcea să rămân singură cu copiii atunci când mamele sociale plecau în concediu. Era mai greu să fii mamă socială, dar mult mai frumos. Copiii îi spun „mamă”, iar ele îi iubesc şi îi tratează ca pe proprii copii.



Atmosfera în casele SOS
Copiii sunt de vârste diferite. Unii învaţă dimineaţa, alţii după-amiaza. Mama socială este permanent în mişcare. Trebuie să fie o bună gospodină şi să ştie să administreze eficient banii casei. E important, totodată, să ştie să asculte şi să gestioneze eventualele situaţii dificile care apar.
Copiii ieşeau la joacă împreună. Erau ca nişte fraţi. Se jucau şi cu copiii din celelalte case. Se uitau la televizor împreună, făceau lecţiile împreună, făceau prăjituri, o ajutau pe mama socială la treburile casei.
Mamele se înţelegeau bine între ele. Se ajutau şi se sprijineau reciproc. Erau credincioase, mergeau la biserică. De exemplu, în Săptămâna Mare, unii copii ţin post şi sunt nerăbdători să vopsească ouă şi să facă cozonaci.

Responsabilităţile şi grijile sunt mari, dar satisfacţiile pe măsură
Mamele sociale au grijă de tot. Stau cu copiii, îi ajută la lecţii, merg să le cumpere haine, merg cu ei la doctor. Îţi trebuie multă răbdare şi, mai ales, să ai capacitatea de a te adapta oricărei situaţii.
Mamele încercau să împace toţi copiii, să le ofere afecţiune în mod egal. Îmi amintesc cum stăteau pe canapea îngramădiţi în braţele mamei, iar ea îşi întindea braţele să-i cuprindă pe toţi.
Cea mai mare motivaţie a mamelor era afecţiunea copiilor. De 1 şi 8 martie copiii le pregăteau surprize împreună cu noi, tantele. Când le vedeau ochişorii veseli şi mânuţele întinse cu ghiocei şi mărţisoare, de cele mai multe ori, mamele plângeau de fericire.
Unul dintre copii a plecat odată să-şi cunoască mama adevărată, dar era atât de ataşat de mama socială încât s-a întors şi i-a spus: „tu eşti mama mea, nu ea!”
Deseori copiii păstrau legătura cu mamele sociale şi după ce părăseau casele SOS. Şi eu, la rândul meu, am câteva fete cu care încă vorbesc şi mă vizitează acasă. Acum sunt în clasa a XII-a şi îşi doresc să intre la facultate, vor să-şi croiască un viitor. Le privesc ca pe copiii mei. Le-am crescut de mici, iar acum sunt nişte domnişoare frumoase.
Multe dintre mamele din casele SOS erau singure sau divorţate. Eu nu stăteam mereu acolo, seara veneam acasă şi tot îmi era greu. Eram plecată câte trei luni pe an de acasă când le ţineam locul mamelor care mergeau în concediu. Era foarte greu, îmi sacrificam familia mea.

Mi-am lăsat o parte din suflet acolo!
Pentru a lucra cu copiii, rezistenţa fizică este la fel de importantă ca şi cea psihică. După şapte ani am renunţat din această cauză. Din păcate, organismul meu nu mai făcea faţă. Când am plecat din casă mi-a fost foarte greu. Simţeam că-mi părăsesc proprii copii. Voi păstra însă în suflet amintirile frumoase şi dragostea copiilor mei.”

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu